De ce pierderea încrederii în stat ne paralizează mai tare decât inflația?
Încrederea publică nu se mai repară cu declarații optimiste. Are nevoie de o strategie riguroasă, la fel de concretă ca orice plan major de investiții. România se află într-un punct critic: legătura dintre cetățeni și stat este ruptă.
O economie poate absorbi șocuri financiare, dar fragilitatea psihosocială a unei națiuni este mult mai periculoasă. Când oamenii își pierd credința în guvernanță, în semenii lor și chiar în viitor, apare un deficit invizibil, dar devastator. Acesta paralyzează capacitatea societății de a se redresa.
Factorii care erodează această încredere sunt sistemici.
Avem un conflict militar la frontieră, presiuni constante asupra puterii de cumpărare, o transformare digitală care redefinește piețele de muncă și o competiție geopolitică intensificată. La toate acestea se adaugă rețelele sociale, platforme concepute să amplifice emoția în detrimentul acurateței. Peste acest haos se suprapune percepția că statul nu mai servește interesul individului.
Această suprapunere de crize generează un gol de încredere.
Fenomenul este mai greu de cuantificat decât inflația sau deficitul bugetar, dar impactul său asupra stabilității naționale este potențial mai dăunător.
Societatea suportă sacrificii economice dacă crede că eforturile duc undeva.
Dar o țară poate deveni mai prosperă în termeni absoluți, în timp ce cetățenii devin tot mai pesimiști. Această disonanță definește „criza de atmosferă”. În ea, fiecare greșeală minoră pare dovada eșecului total, fiecare privilegiu semn de corupție endemică, fiecare dificultate prevestitor al prăbușirii.
Adversarul politic devine dușman, compromisul trădare, iar succesul celorlalți stârnește suspiciune.
De ce optimismul propagandistic nu mai repara criza de încredere?
Este exact în acest mediu fertil că populismul își găsește spațiul de manifestare.
Când Guvernul, Parlamentul, presa, sistemul judiciar, universitățile sau sectorul privat își pierd credibilitatea, cetățenii le privesc ca pe o entitate monolitică, ostilă.
Politica renunță la rolul de arena pentru soluții și devine un bătăi între tabere opuse. Criteriul nu mai este „ce propui?”, ci „cu cine te alii?”. Dimensiunea de securitate nu poate fi ignorată: pe pământul neîncrederii se dezvoltă cele mai eficiente operațiuni informaționale ostile.
Obiectivul lor nu este neapărat convingerea publicului de o anumită teorie, ci instalarea convingerii că nimic și nimeni nu mai merită încredere.
Soluția nu este campania de propagandă optimistă. Este contraproductiv să asiguri un cetățean care plătește facturi tot mai mari că situația este excelentă.
Anxietatea nu se disipă prin comunicate de presă, iar populismul nu se combat asigurând populația că vina este a ei. România are nevoie de o speranță ancorată în realitate, nu de un optimism artificial.
Dacă optimismul promite că „va fi bine”, speranța credibilă recunoaște dificultățile actuale și detaliază planul de acțiune: ce măsuri se iau, pe termen cât, cu ce resurse financiare, cine poartă responsabilitatea și care este obiectivul final.
Aici intervine formula leadership-ului de criză: adevăr, direcție și rezultate. Adevărul fără direcție generează anxietate. Direcția fără transparență devine propagandă. Ambele, lipsite de rezultate concrete, duc la cinism – cea mai rezistentă formă de neîncredere. Vestea bună: încrederea, spre deosebire de multe active, se poate regenera. Precedentele istorice demonstrează acest lucru.
Irlandia din anii 1980 era considerată „bolnavul Europei”: șomaj de aproape 18%, datorie publică peste 115% din PIB, masivă emigrație, economie stagnantă. În 1987, sub prim-ministrul Charles Haughey, guvernul, patronatele, sindicatele și fermierii au semnat „Programul pentru Recuperarea Națională”. Pactul prevedea ca sindicatele să accepte o moderație salarială în schimbul reducerilor fiscale și a reformelor structurale. Conflictele nu au dispărut complet, dar părțile s-au înțeles asupra diagnosticului și direcției. Acordul a fost primul dintr-o serie de șapte parteneriate sociale, care au durat până în jurul anului 2008. Rata șomajului a scăzut de la aproximativ 18% în 1987 la puțin peste 4% la un deceniu și jumătate distanță.