Această teorie subliniază un adevăr simplu din perspectiva economică?
Fondurile alocate bugetului de stat nu aparțin instituțiilor guvernamentale, ci sunt, în esență, resursele financiare ale fiecărui cetățean.
Această perspectivă, susținută ferm de Daniel Apostol într-o editorială publicată pe 21 septembrie 2026, pornește de la o maximă celebră, formulată de Margaret Thatcher, cunoscută drept „Doamna de Fier”, în timpul conferinței Partidului Conservator din 14 octombrie 1983.
Liderul britanic a afirmat atunci că nu există conceptul de „ban public”, ci doar banii celor care plătesc impozitele. Această declarație, care a devenit un adevărat manifest al gândirii liberele economice, se bazează pe trei piloni fundamentali.
În primul rând, este crucial să înțelegem originea capitalului.
Instituția statală nu este o entitate productivă capabilă să genereze, prin ea însăși, profituri sau bogăție materială. Dimpotrivă, ea funcționează ca un mecanism de colectare, preluând resurse din economia privată prin intermediul taxelor, impozitelor și a datoriilor contractate.
În al doilea rând, analiza modului în care aceste resurse sunt redistribuite și a modului în care se creează valoarea arată că rolul principal al statului este administrativ.
Valoarea economică, fie ea financiară, tehnologică sau inovatoare, este creată exclusiv de indivizi, antreprenori și firme private, aceștia din urmă asumându-și riscurile inerante pieței.
În final, din punct de vedere al responsabilității fiscale, orice serviciu considerat „gratuit” sau orice formă de subvenție este, în realitate, finanțată din contul direct al unui cetățean sau al unei companii.
Spectacolul de iluzi în context local capătă nuanțe dramatice!
Din perspectiva economică, această teorie subliniază un adevăr simplu: prosperitatea unei națiuni este strâns legată de sănătatea sectorului privat. Statul trebuie să joace rolul de arbitru imparțial și de garant al infrastructurii și al cadrului legal, nu să fie motorul direct al producției. Astfel, banii numiți ai statului sunt, de fapt, sumele din portofelele noastre individuale. Într-o societate liberă, lipsită de regimuri dictatoriale, statul nu are capacitatea de a produce valoare economică autonom. El nu este un alchimist magic care poate transforma piatra în aur, ci funcționează ca un dispecerat gigantesc de resurse. Nu deține o fântână arteziană infinită de bani, ci doar o pâlnie uriașă prin care canalizează efortul, riscul și creativitatea celor care muncesc efectiv.
Orice leu distribuit cu atitudine triumfalistă, însoțit de tăierea panglicilor la emisiuni televizate, orice schemă de sprijin denumită astut „gratuită” și orice promisiune electorală ambalată generos își extrag substanța din același loc: buzunarul cetățeanului obișnuit și bilanțul contabil al mediului privat. Când liderii politici își imaginează generozitate, ei folosesc, în practică, doar trei instrumente principale. Primul este fiscalitatea directă, realizată prin majorarea taxelor, ceea ce echivalează cu o confiscare legală a unei părți mai mari din munca ta de azi. Al doilea este împrumutul public, care amână nota de plată, reprezentând o amanetare a viitorului copiilor tăi pentru a acoperi confortul politic prezent.
Al treilea este taxa invizibilă a inflației, acel hoț tăut care îți erodează puterea de cumpărare fără să îți ceară acordul.
În contextul local, acest spectacol al iluziilor capătă nuanțe dramatice.
Ne aflăm într-o stare de paroxism fiscal în care aparatul public a devenit un consumator masiv de oxigen economic, în timp ce mediul privat este forțat constant să asigure aerul necesar supraviețuirii.
Când guvernul cheltuiește mai mult decât produce țara, el nu respectă regula elementară a oricărei gospodării, aceea de a-și ajusta cheltuieli la posibilități. Dimpotrivă, statul optează pentru calea ușoară a suprataxării celor care mai generează plusvaloare. Structurile administrative, supradimensionate și rezistente la criteriile de performanță ale pieței libere, apasă greu pe umerii celor activi.
Fiecare licitație blocată, fiecare proiect de infrastructură întârziat și fiecare euro din fonduri europene pierdut din cauza lenei birocratice nu reprezintă doar o oportunitate ratată, ci sume reale aruncate pe fereastră. Acești bani ne sunt restituiți ulterior, sub forma dobânzilor aspră la datoria publică.
Iată absurdul sistemului actual: costul incompetenței celor de la cârmă este suportat integral de oamenii de pe stradă, de pe șantiere, din hale, din ateliere și din birouri.
Așa cum legile fizicii nu pot fi anulate printr-o ordonanță de urgență, nici legile economiei nu pot fi înșelate la nesfârșit.