Cum investesc în elicopter o comună cu doar 100 de locuitori?
Comuna Brebu Nou, din județul Caraș-Severin, pare un paradox pe hartă. Aici, autoritățile locale au decis să investească sume considerabile într-o școală nouă și într-un elicopter, deși numărul locuitorilor permanenți este extrem de mic.
Resursele publice par să fie împărțite într-un mod care nu se potrivește cu realitatea demografică de pe teren.
Conform ultimului recensământ, localitățile Brebu Nou și Gărâna numărau 166 de locuitori. Realitatea, însă, este mai severă: observatorii de pe teren estimează că nu mai locuiesc permanent aici decât circa o sută de persoane.
Această discrepanță nu este izolată. Din cele peste 3.000 de primării din România, multe administrează comunități cu sute de oameni. Fără sprijinul bugetului de stat, aceste entități ar avea dificultăți majore în a-și menține serviciile de bază.
De ce nu merg fuziunile?
Experții au sugerat de nenumărate ori fuziunea sau asocierea primăriilor vecine. Măsura ar fi redus cheltuielile administrative, ar elimina dublurile și ar concentra resursele.
Tehnic, soluția este fezabilă; economic, este justificată. Dar implementarea stagnează, blocată de lipsa unei voințe politice clare. Mai mult, în multe unități administrativ-teritoriale, funcționarii, ba chiar primarii, își îndeplinesc slab obligațiile, lipsind adesea de la serviciu fără sancțiuni corespunzătoare.
La Brebu Nou, deciziile recente au ridicat semne de întrebare. În loc să se concentreze pe nevoile urgente ale unei populații în scădere, s-au ales investiții de anvergură.
S-a construit o școală nouă, deși numărul elevilor este insuficient pentru a justifica proiectul.
Investiții uriașe pentru o comună cu doar 100 de locuitori!
Simultane, s-a achiziționat un elicopter – un activ cu costuri ridicate de achiziție, întreținere și exploatare, care pare să nu aibă o legătură evidentă cu interesele comunității locale.
Aceste acțiuni au pus în discuție transparența și eficiența cheltuielilor publice în localitățile mici. Argumentele oficiale invocă adesea „dezvoltarea pe termen lung”, dar lipsa unui plan demografic realist, a studiilor de fezabilitate sau a consultării publice face ca proiectele să pară gesturi simbolice, nu intervenții necesare.
Situația nu este unică. În toată țara, sume semnificative din bugetul de stat sunt direcționate către localități fără perspectivă de creștere, doar pentru a menține o prezență administrativă. Fără o reformă structurală care să adreseze supradimensionarea rețelei de primării, resursele continuă să fie desființate, în detrimentul zonelor cu nevoi reale. Fără o reevaluare serioasă a criteriilor de finanțare și o voință politică pentru consolidare administrativă, risca să menținem un sistem în care banii publici se cheltuie pe proiecte de dubioasă utilitate, lăsând comunitățile cu nevoi autentice în umbra neglijenței.
Cazul Brebu Nou devine astfel un exemplu emblematic al dezechilibrului dintre nevoi și decizii.