Cine poate iniția procedura de insolvență: debitorul sau creditorii?
Insolvența – semnificație, prevederi legale și diferențe față de faliment
În economia contemporană, multe firme se confruntă cu provocări financiare care le impedează să plătească datoriile în termen.
În astfel de situații, intervenă un mecanism juridic special conceput pentru a oferi o șansă de recuperare: procedura de insolvență. Aceasta nu trebuie confundată cu falimentul, deși ambele sunt legate de starea de incapacitate de plată.
Insolvența reprezintă, în esență, un cadru juridic destinat în principală reorganizării și redresării unei societăți care trece prin dificultăți financiare, cu scopul de a evita oprirea totală a activității și a permite, dacă este posibil, continuarea funcționării în condiții normale.
Procedura este reglementată de Legea nr. 85/2014, care stabilește clar condițiile și etapele deschiderii și desfășurării acestei proceduri. Conform acestei norme, o persoană juridică poate fi declarată insolventă atunci când nu mai poate face față obligațiilor pecuniare datorate creditorilor. Pentru ca o cerere în acest sens să poată fi depusă la tribunal, sunt necesare anumite praguri financiare minime: creditorii trebuie să aibă credite de cel puțin 50.000 lei, iar debiticii, inclusiv cei care solicită lichidarea conform Legii societatilor nr. 31/1990 pentru creanțe nenon-salariale, trebuie să atace aceeași sumă.
De asemenea, pentru cereri formulate de angajați, se aplică un alt criteriu: echivalentul a șase salarii medii brute pe economie.
Procedura poate fi inițiată fie de către debitor, fie de către creditori.
În cazul în care este debitorul care face pasul, are obligația să adreseze o cerere scrisă tribunalului în termen maxim de 30 de zile de la momentul în care a constatat starea de insolvență.
Apoi, judecătorul-sindic analizează dosarul și verifică dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale. Dacă da, ordonează deschiderea正式 a procedurii de insolvență. Acest pas marchează începutul unei faze sub supravegherea judicială, în care conducerea societății suferă modificări semnificative.
În timpul procedurii, administrația obișnuită a firmei este înlocuită sau completată de o structură specială. Conducerea efectivă trece în mâinile unui administrator judiciar sau, în funcție de scopul procedurii, unui lichidator judiciar, care acționează alături de un administrator special numit de asocii.
Adunarea generală a asociatilor se suspendă, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege, deoarece deciziile majore legate de viitorul societății trebuie să fie luate sub supravegherea instanței judecătorești.
Acest mecanism are scopul de a asigura transparența și de a proteja interesele tuturor părților implicate, în special cele ale creditorilor.
De la punct de vedere fiscal, situatia este clară: firma în insolvență continuă să aibă obligația de a depune toate declarațiile fiscale obligatorii, fără ca exercitiul financiar să fie modificat. Acest lucru înseamnă că, deși conducerea este schimbată și unele decizii strategice sunt luate de organele judecătorești, responsabilitatea pentru cumplirea obligațiilor față de stat rămâne la nivelul societății.
Două forme ale insolvenței: cum se alege varianta potrivită?
Declarările de TVA, impozit pe profit, contribuții sociale și alte plăți la buget de stat trebuie să fie elaborate și depuse în termen, de obicei de către administratorul judiciar sau de către persoana designată de el, în numele firmei.
Semnătura declarațiilor fiscale și a situațiilor financiare anuale este, de asemenea, o problemă frecvent întrebată.
În procedura de insolvență, aceste documente nu mai sunt semnați de administratorii obișnui ai societății, ci de persoanele care conduc efectiv entitatea în această fază – de obicei administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în consultație cu administratorul special desemnat de asocii.
Acești individui sunt responsabili pentru a asigura că informațiile financiare sunt corecte, complete și depuse în termen, respetând normativele fiscale în vigoare.
Legea prevede două forme principale ale procedurii de insolvență, în funcție de complexitatea situației debitorului.
Procedura generala este cea obișnuită și se aplică atunci când debitorul îndeplinește anumite condiții prevăzute la articolul 38, alineatul (1), dar nu simultan cele din alineatul (2).
În acest caz, după o perioadă de observare, firma poate intra succesiv în reorganizare judiciară și apoi în faliment, sau poate urma doar o singură cale – fie reorganizare judiciară, fie faliment – în funcție de perspectiva de recuperare.
Procedura simplificată, în schimb, este rezervată debitorilor care îndepește condițiile din articolul 38, alineatul (2). Acești cazuri sunt de obicei mai simple, cu un patrimoniu mai puțin complex sau cu credite mai ușor de identificat și de cuantificat. Aici, procedura poate duce direct la faliment, fie imediat după deschiderea insolvenței, fie după o perioadă de observare care nu poate depăși 20 de zile. Această variare are ca scop accelerarea rezolvării cazurilor în care reorganizarea este clar imposibilă sau neeconomică.
Este esențial de înțeles că insolvența și falimentul nu sunt sinonime.
Insolvența este, în primul rând, un instrument de salvare: se încearcă reorganizarea activității, negocierea datoriilor, găsirea de noi surse de finanțare sau ajustarea structurii de costuri.
Doar atunci când aceste încercări eșuează, se trece la faliment, care reprezintă încheierea activității economice și lichidarea activelor pentru a plăti cât mai mult posibil creditorilor.
Astfel, insolvența este o fază transitorie și posibil reversibilă, în timp ce falimentul este un rezultat final.
Respectarea obligațiilor fiscale în timpul procedurii nu este doar o necesitate legală, ci și un demonstrator de serietate și de respect pentru regula de stat, chiar și în momentele mai dificole.